K1

K1 & Felicia Filip
Balade din Carpati

Pe vremea aceea, Mos Timp, Spiritul Pietrei, nu contenea sa teasa, cu fir de matasa, sorocul omului.

Si uite-asa, un flacau nestiutor de viata ce se-ndeletnicea cu pastoritul auzi veste-n gura hulpei muntenesti si pasi, fara sa cugete, in padurea cea fermecata unde batranii spuneau ca, odata intrat, omul nu mai iese la fel.

Dupe ce intra in crang, de-odata vazu un luminis din care scanteia, ca o nestemata regeasca, un iaz cu apa dulce. Cand se apropie auzi un cantec mieros de fata tanara ce-i ungea sufletul mai abitir ca cel de privighetoare si se dadu dupe un copac sa vaza cine-i stapana celui glas minunat.

Ea sta despletita, muiata pana la brau in apa limpede' frumoasa ca Zana Zorilor' Mandra Cocorilor, Regina Ielelor de dincolo de lume, si canta de Sburatori de ziua. Si cum se uita la ea, zdruncinat era pomul de dupa care se pitea, caci pieptul lui adapostea cel mai cu putere galop din cate se vazusera. Si iaca un vreasc zdrobit sub talpa-i o facu pe fata sa se sparie ca o caprioara si sa-l priveasca drept in ochi.

Eu am venit aici
Chiar si fara sa stii
In codrii argintii
Zana cu chip de mai
Minte-ma ca mai stai
Si du-ma aproape de rai

Apoi atat le-a trebuit caci pe data ii cuprinse o traire la fel veche din totdeauna cat noua ca luna de primavara, de numa' minte nu se vedea ca mai au. Dansa, speriata, sparse fiorul fermecatei clipe si fugi mancand pamantul in desis, cu straile facute ghem la subsuori.

Iara flacaul, dupa ce se dezmetici, unde mi-ti incepu a doini din fluier un cantic de dor ce nu aflasera mioarele lui, caci nu pamant ii trebuia sub talpi cand sbura acuma ca paserile cerului.

Si uite asa cerca sa se intoarca in linistea lui de pe plai, si cu trupul si cu sufletul, caci desi era prins la inima, acest taram ii era necunoscut iara toata viata lui de pana atunci nu-i mai venea la socoteala.

Dara el nu stia ca ea nu-i fecioara simpla de pe undeva de prin catunele vecine, ba chiar fata celui mai cu avere din tinut, iara cositele ei nu se odihneau noaptea pe cuptiorul cel cu vatra ci in aurit iatac impodobit cu podoabele cele mai scumpe ale lumii. Si mare i-a fost mirarea flacaului sa afle toate acestea cand, rascolit de mugur de dor ca jarul, merse dupa urmele lasate de dansa pre pamantul inrourat.

"Ei, acu ce-i de facut?" gandi baiatul. "Portile astea nu primesc pe cei ca mine inlauntru."

Si a stat acolo zi si noapte. Ziua, ea nici ca mai iesea la lumina soarelui, dara cum se lasa intunericul se vedea la luminare ca fereastra-i nu era zavorata, iara panzele ei scumpe se zbateau in adierea primavarateca.

Intr-una din zile, cum sta in asteptare, al nostru flacau privi paserile din inaltu cerului, cuprins de visare, iara odata vazduhul fu brazdat de uliu cel iute care doar ce prinse o pasere mai mica in gheare. Vazand acestea, abia atunci mintea ii fu fulgerata de un gand ce-l va da slobod de framantari : sa fure fata, caci altfelu nici ca se putea.

Zis si facut. Si dupa ce facu toate randuielile cele necesare, sui pe cal si se-ndrepta spre conac. Si cum se lasa intunericul, iaca merse sub fereastra fetei si incepu a se sui pe cele coloane impletite si intra in iatac, unde ea nici ca stia ca-l astepta. Si ca toate cele ursite cu fir de matasa, el cuvanta asa : "Haide, vino, mandra mea... calu-i iute pe sub stea", iara ea pe data i se dadea si fugira-n noapte-asa.

Si-au mers, si-au mers, trei zile si trei nopti. Si-ntr-a treia, cand soarele era abia de-o sulita, au descalecat intr-o poiana de poveste, plina de flori inmiresmate si cantic, unde raul nu se-arata a putea salaslui. S-apoi ce mai trebuieste omului carele-i prins la suflet decat un dram de munte si chipul aceluia ce l-a legat ?

Dara cum e scris, asa ramane. Caci tocmai cand se dantuiau prin iarba verde cu maini si suflete impreunate, iaca cerul se negrea si vantul ca se pornea. Iara-n zare auzira latrat de copoi si nechezat de cal : tatal fetei puse potera pe urmele lor caci o sluga marturisise fuga drept cruda rapire. Si-apoi degeba fugira ca i-au prins. Fie sotul ciutei cat de mare, cand e incoltit de o haita de lupi, n-are sorti de izbanda, zic batranii. Asa si el, ca de-a rapus cativa din potera si tot n-a fost de ajuns. Si l-au legat si i-au promis ca temnita-i va fi pecete si ca mare minune-a si daca va mai vede lumina zilei vreodata.

Apoi cum sa cugete flacaul gandul al mai drept, caci razboi era intr-insul. Glasul drept strabun ii graia launtric despre fapta si rasplata, dara nu putea zari dreptatea acolo unde simtirea curata-i pedepsita cu inima haina si nu-i binecuvantata intre oameni. "De ce muma? De ce? Ca nu-s cane si ea om..."

Si cum nu e chin mai mare in inimioara tanara a unui om decat sa fie-nstrainat de cel in care si-a pus nadejdea, visarea si menirea, flacaul nostru-avea spini in grumaz, gheata pe sira spinarii si focul cel mai mistuitor in suflet de nici macar peretii reci ai temnitei nu izbuteau sa-l domoleasca, ba dimpotriva.

Si dupa multe zile de aprig dor, isi aduse aminte ce cuvantau legile frumoase ale bunilor cei liberi : ca nu e om acela carele nu intelege ca ce e scris e scris, cum nici acela care nu-si da viata ca sa-si scrijeleasca si el numele nu-i. Si cum sta el chinuit, chinuita era si domnita lui care incepu a plange rauri de margaritar peste un petec ce-l iscalea sa dea de veste la al ei inchis viteaz. Ca nu era altcumva decat in colivie aurita. Si de unde avea drag de tatane-sau acuma nici ca mai stia, caci nemilos si hain s-a aratat ei.

Voinicul, cum sta si cugeta iaca aievea vedea cum cusca se facea in ceara iara el, vanjos ca ursul o spulbera in bucati si cata catre cerul liber. Oierului nu-i trebuie multa minte dara daca are, nu-i bai, iar acu nu mai era doar cioban. Asa ca se prefacu insetat si ceru temnicerului o plosca cu apa. Chelarul, om batran cat un munte si inca in putere, care si-a trait traiul, nu zicea ca-i drept si nici nu voia sa-l tie inchis, caci si el avuse dragan odata. Dara cuvantul nu-i era cat statura in fata stapanului si asa izbutea si el sa puna o pane pe masa. Si cand se apropie cu apa, de unde apuca flacaul de dinauntru si mi ti-l insfaca de straie, cat era de mare, si-l pocni cu teasta de zabrele de-l trimise in visare pe data. Apoi ii lua cheile de la brau, desfacu zavorul si iesi graind: "De vrea dracul sa fim frati pan'oi trece puntea, daram si inchipuita rubedenie si podetul lui pacatos, ca doar tot din codru se face prag, iara eu mi-s frate numa' cu muntele, cu raul si cu codrul si cu fratii mei ce canta-n luna."

Si cand iesi de apuca sa vada cerul, pricepu acu ca de-l iubea pana atunci, acu ii era si ca aerul din piept si ca pieptul insusi intru Lumina.

Si-apoi ce are sa faca un haiduc cand are de-a face cu gandul de primejdie ? Isi cheama calul si toti fratii de cruce ca sa vaza si sa sfatuiasca cum se vor intorce catra dusmani cu fata ca doar n-or fugi sa se ascunda ca potarnichile cele cand vad eretele.

Iara cand a venit momentul de a infrunta pe cel ce-a despartit viteazul de domnita lui si stirbit-a libertatea sa, toti erau unul si unul era toti. Si pe netrebnic toti stiau c-au sa-l rapuie, caci lupta era a fiecaruia si-a tuturor si-aveau sa fie lei intre lei pentru-a izbuti. Si cand se aflau calare, in bataia vantului, iaca cerul se innegura, paseri, vietati tacea si toti o vorba astepta.

Cand speranta nu moare
Vuiet de pamant
Caii se-nfierbant
Si se tulbura zarea

Glasul Pamantului
Glasul Iubirii
Glasul Intelepciunii
Suier de vant
Cantic de paseri
Zdruncin de pamant
Bate toaca
Scanteie de cetina
Clopot suna

Si nu-I loc sub soare
Fara sa se-nfioare

Suntem cu totii o apa si-un pamant
Ne-am adunat aici
Prin trainic Legamant

Prefren

Refren

Si Joaca!

... Si Joaca! Toti K Unu'!
Joaca! Heeei!
... Si Joaca! Toti K Unu'!
Joaca!

Secunde apuse Tacuti eroi
Piatra de cer Zi de mister
Ruga de aur Invoc inorogul
Zile de gala Aici ne e locul

Vino sa te uiti Sa traiesti cum se traieste
Vino sa castigi Se iubesti cum se iubeste
Vino! Traieste omeneste
Vino! Traieste romaneste
Vino sa incepi Sa traiesti cum se traieste
Vino sa nu uiti Sa iubesti cum se iubeste
Vino! Traieste omeneste
Vino! Traieste romaneste